Manuscrisele lui Ștefan Odobleja actuale și azi: „Cum se naște și cum putem obține adevărul” vs. „Ce este și cum este adevărul”
Manuscrisele lui Ștefan Odobleja de la Arhivele Statului din Mehedinți însumează 150.000-280.000 de file, din care 50.000 de file sunt manuscrise de logică. Chiar savantul afirma că pentru a scrie Logica rezonanței ar fi nevoie de 10 de volume.
Motto: -“Gândirea și cunoașterea sunt fenomele de rezonață. Psihologia și Logica reprezintă fundamentul tuturor cunoștiințelor umane și scheletul tuturor ştiințelor.”
– “Noi vedem o logică legată de om, de natură, înlănțuită cauzalității universale. O logică ramură a psihologiei, ea însăși ramură a fiziologiei cerebrale care la rândul ei este în strânsă legătură cu fizica electronică. Logica nu poate exista în afara creierului. Și fiindcă creierul funcționează ca un automat electronic, logica nu se poate rupe de fizică, după cum ea nu se poate rupe de fiziologie. “ Dr. Ștefan Odobleja (1902-1978), creatorul ciberneticii generalizate, membru post-mortem al Academiei Române
CUPRINS
1. Studii medicale
2. Medic militar de regiment şi continuarea activităţii ştiinţifice
3. Simetria și dualismul în Știința Războiului
4. Pentru o logică vie/reală
5. Din interviul luat de Ion Jianu fiului savantului
1. Studii medicale
În facultate am citit şi pe Pavlov şi „Psihologia comportamentului”: am reţinut ceva (nevoia de obiectivitate) dar nu m-a câştigat. Din contră, mi-a repugnat tot, atât cât şi Freud. Nu puteam admite mutilările, exagerările, deformările, suprimările inteligenţei, fanfaronadele şi autoapologiile. Citeam mult, reţineam mult. Aveam deci, un substrat bine fixat, care-mi permitea să-mi menţin un echilibru stabil. Eu eram al ideilor mele, şi ele singure se comparau, se selecţionau, se acceptau sau nu în capul meu. Mă stăpâneam să nu cad pradă înaintaşilor sau reveriilor lor filozofice, şi totuşi îmi plăcea să mă joc cu ele, să le citesc, să le culeg, să aleg ce putea fi bun în ele, tot ce ar fi putut fi transpus din vis în realitate. Şi din Freud am reţinut ca valabile o serie de mecanizme fizice. Dar cam toate erau pentru mine repetiţii mitologice, în cărţile lui Magendie, Al. Bain, Palţilan şi alţii, erau toate expuse şi relatate, dar mai serios ştiinţific. Şi cu mult înainta lui. Doar cu mai puţin tapaj. Detaliile – vechituri.
În sinteză – axul central al concepţiei – o ridicolă alegorie de traftir cu idei prostituate şi totodată ruşinoase, cu ce e slab, e tare iar ce e tare (conştient) e slab; şi cu bâldâbâcuri de la fundul iazului psihic, şi alte asemenea mistice descrieri. Am citit multă neurologie (am şi făcut un an practică la Spitalul Militar Bagdasar ca medic căpitan, şi cu Constantin Noica). Am înregistrat cu aviditate localizările cerebrale, şi apoi cu regret le-am părăsit. Am trecut şi prin teza aniboidismului neuronal, am citit şi cărţile lui Grasset, cu centrii lui suprapuşi şi încâlciţi. Dar, le măsuram pe toate cu filozofia ce mi-o formulasem, şi vedeam că toate astea sunt concepţii false, că nu se potrivesc nici cu logica, nici cu psihologia. Deci, la rebut cu ele. Am citit şi pe Lucian Blaga, şi sub misticismele lui am găsit şi ceva real, care s-ar fi putut dispensa de atâta plutire prin nori şi de toată această îmbrobodeală. M-a decepţionat când am căutat în „Gley” şi am văzut că el zice că în ce priveşte psihicul nu se ştie nimic precis şi nici măcar să pună problemele, să le ierarhizeze, să caute ipoteze plauzibile, să sugereze experienţe.
Încă din facultate, ultimul an (V), făcând examinări în serie pe bolnavi de piept, cu toate mijloacele clinice ştiute, am găsit un semn interesant în pleurezii: sunetul de clacman (plescăit). Mai apoi, tot pe atunci, şi sunetul de frecare. Era un semn nou. Absolut nou (mai pe urmă, am aflat că Mauriac, decanul Facultăţii de Medicină din Lyon, sesizase şi el semnele, dar nu le dăduse mai multă atenţie şi amploare, ceea ce am şi amintit în cartea mea „Fonoscopia”). Am studiat în continuare acest semn „al meu” cu pasiunea proprietarului absolut. Am publicat articole la Revista Ştiinţelor Medicale, unde era Prof. Danielopol, care se ocupase de semnul banului şi-l greşise rău ca tehnică. Mi s-a refuzat sistematic atenţia. Doctorul Nicolau (secretarul) mi-a dat să înţeleg într-un târziu cauza – într-un moment când eu stăruiam şi-l asiguram că am experimentat şi am observat foarte obiectiv şi repetat fenomenul.
2. Medic militar de regiment şi continuarea activităţii ştiinţifice
Cam la acest nivel de psihologie am părăsit Capitala în anul 1929, plecând ca medic de regiment la pontonieri (la Brăila), apoi, din anul 1931, ca medic de regiment (95 Infanterie) la Turnu Severin. Acolo l-am cunoscut pe profesorul Fonten, la Biblioteca Cercului Franco-Român de unde luam cărţi. Era un om fin şi de o extraordinară vivacitate meridională. Ajutoarea bibliotecarei era d-ra Hogea, o fiinţă cu un caracter ales, de o mare sensibilitate şi fineţe, cu maniere alese dar naturale, nu spoială. Am întâlnit-o mult mai târziu în Capitală, cu soţul, impiegat de gară undeva prin Dobrogea. Am publicat apoi articolele mele în „Mişcarea medicală română” din Craiova, a doctorului docent maior Cănciulescu, care m-a primit cu multă căldură şi cu bune aprecieri. Dorind să dau piept cu maestrul Danielopol, m-am înscris la Societatea medicilor din Capitală cu o comunicare. Nu am ştiut că e plecat la Paris. Prezida Prof. dr. Lupu. Comunicarea a fost primită cu interes, dar la urmă, ca replică, „un cirac” al lui Danielopol, cu o gaşcă de medici golani, aşezaţi în fundul sălii, au început să combată cu bătut din picioare, după care conducătorul derbedeilor, azi ministru adjunct, a exclamat:
– Nu-i adevărat cum zice doctorul Odobleja! Cum zice Prof. Danielopolu e adevărat.
După care a stat jos. S-a iscat automat o reacţie puternică de apărare, de către cei ce asistau. Am fost bine apărat. Printre cei care strigau indignaţi era Prof. Noica; mi-a scris şi o scrisoare la Lugoj, unde eram atunci (Regimentul 17 Infanterie), ca încurajare. Prof. Lupu mi-a dat cuvântul în „replică”. Am răspuns că la o comportare atît de puţin academică nu am replică, şi sunt grăbit să prind trenul de Timişoara (pentru Lugoj). Pe drum am fost foarte revoltat. Va să zică nu există nicio cale ca să găseşti dreptatea. La capătul frământărilor am luat o hotărâre care deodată m-a liniştit: „voi publica în străinătate”. Am reluat întreg studiul şi am descoperit multe lucruri noi. Am făcut experienţe acustice în aer, sub apă (la Timiş, la baie, vara, cu pungi cu apă etc.).
Concluzia mea cea mai importantă pentru mine: propagarea sunetelor e specifică şi anumite sunete preferă anumite medii, un fel de acord între sunet şi mediu. La sfârşitul anului 1934 lucrarea era gata. A fost acceptată pentru editare la G. Doin, Paris (Dr. Şt. Odobleja, „La fonoscopie”, Ed. G.Doin Paris, 1935). Cartea a fost premiată cu „Premiul General Dr. Papiu Alexandru” pe anul 1935, premiu ce se acordă celei mai bune lucrări scrise de medici militari pe o perioadă de doi ani (sau 4 ani, nu mai reţin). După publicare a urmat o perioadă de relaxare.
În primăvara anului 1935 am fost medic recrutor în Caraş (Reşiţa, Anina, Lugoj, Oraviţa etc.). Am luat parte la un bal, pentru mine de neuitat. La Reşiţa, am făcut plimbări într-o regiune care are lucruri foarte frumoase (grădinile de la Marila, Anina). Într-o frumoasă zi, cu soare, am făcut o plimbare pe platoul muntos de la Bocşa Montana, de dimineaţa până seara. M-am bucurat mult, era iarbă, flori, brădet şi păsări, şi am avut o efervescenţă de gândire, pe care am înregistrat-o pe hârtie, care niciodată nu mi-a lipsit din buzunar. În aceea zi am luat hotărârea de a elabora o Psihologie în limba română, de cca 250-300 pagini, în spiritul vederilor mele care se cristalizaseră în jurul ideii de rezonanţă (eu îi ziceam de preferinţă consonanţă, poate pentru că mă ocupasem mult cu acustică în timpul primului studiu)! În timpul primului studiu mi-am format şi mai bine metoda de lucru. Am făcut rafturi, am clasat ideile în dosare pe capitole, am făcut tabele lungi cât o rogojină cu toate ipotezele plauzibile pe o parte, cu toate fenomenele fizice, pe altă parte, după unul din multele modele ce le am în „Psihologia consonantistă” la capitolul Euristică.
Lucram cu o metodă de gândire foarte perfecţionată. Metoda era a mea, inventată de mine (azi nu ştiu dacă o mai fi şi a altuia). Am pus în comparaţie consonanţa, asociaţia, contradicţia, reflexele, etc. Făceam, mai citeam, refăceam. Am reînceput lecturile asidue: citeam la Timişoara (Biblioteca Municipală), la Turnu Severin (Biblioteca Bibicescu), la Bucureşti. Timp de mai bine de un an am socotit că eu sunt primul desoperitor al ideii. Era o iluzie care mi-a plăcut, în sensul că m-am dedicat studiului cu o pasiune sporită. Ideea se afla schiţată chiar în numele cărţilor pe care le citisem fără aprehensiune anterior, ca de exemplu în „Psihologia obiectivă” a lui Behtere. Am descoperit-o ulterior. Îmi scăpase.
Prima descoperire am făcut-o din lectura cărţii lui G. Clemenceau: „Au fin d-un siécle”, 1927. Doctorul Clemenceau (era medic ca formaţie) după ce fusese înlăturat din viaţa politică (s-a retras el singur, după salvarea Franţei), a început să studieze filozofia. Cartea avea şi un capitol de patologie în care marele om reda succint şi filozofic, dar lapidar şi strălucitor ideea rezonanţei. Decepţie (nu mai eram un descoperitor) şi totodată bucuros (nu mai puteam fi acuzat că ideea este o „trăznaie” a mea, din moment ce a mai avut-o şi altul înaintea mea, şi încă unul de talia lui Clemenceau). Apoi, la Bucureşti, la Biblioteca Fundaţiei, am găsit cărţile lui Paul Salier: „La memoir” (1908), „Critique de la associaton” (1905), în care medicul belgian susţine şi el aceeaşi idee, fără a realiza o psihologie a rezonanţei.
După publicarea cărţii am putut strânge o bibliografie de circa 60 autori care în vreo 80 de cărţi vorbesc despre rezonanţă în filozofie sau neurologie, în cărţi sau articole. Printre ei este File Dautec, care pe la 1900, deja menţiona ideea (datorez sesizarea acesteia Prof. dr. Milcu). Acum, mie îmi place şi să mă mândresc cu faptul că teoria mea este cea mai veche teorie din istoria filozofiei. Fiindcă Tales din Milet, cel mai vechi filozof (cu el începe istoria filozofiei), spunea că sufletul este ca piatra magnetică (magnetitul), şi mai spunea şi că magnetita are în ea un suflet al ei. Nu era rezonanţă, dar era pe aproape. Mult mai aproape de adevăr, cred eu, decât cele mai moderne teorii ale psihologilor noştri de azi şi de ieri, care-i dau mereu cu conductorii ce comunică cu legarea, cu reflexul, ca popa cu Doamne Miluieşte. Asupra autorilor care m-au influenţat ar fi prea multe de spus, fiindcă prea mult m-au influenţat şi ulterior am adunat două cufere mari cu citate din diferiţi autori iluştri, care veneau în sprijinul diferitelor capitole şi idei ale filozofiei mele.
După publicare, am căutat să-mi denunţ şi să-mi reneg originalitatea, preferând să-mi găsesc aliaţi printre înaintaşi mai cu trecere decât un medic de regiment, cum am fost eu. Azi, aş putea să scriu aproape toată cartea mea cu cuvintele şi frazele altora, prin juxtapunere de texte alese, risipite prin cărţile filozofilor şi psihologilor. Şi totuşi, cred că am adus şi eu contribuţii personale, nu una, ci mai multe, fie măcar şi numai în sinteza, acordarea, montarea şi ajustarea laolaltă a „bucăţilor” de adevăr strânse ca nişte cioburi preţioase de pretutindeni, unele sugerate de lecturi contrariante, altele, în fine, ivite în mintea mea proprie, ca rezultat al observaţiilor mele şi al îndelungatei mele meditaţii.
Aportul meu nu poate fi apreciat decât foarte subiectiv de către mine însumi, dealtfel, o minuţioasă cercetare comparativă a textelor mele cu ale altora – prea mulţi – ceea ce cere o muncă destul de mare. Eu n-aş putea s-o fac şi nici nu văd de ce aş face-o. În ori ce caz , dacă mi se poate ierta comparaţia, am cernut şi eu multe vagoane de idei pentru ca să extrag din ele un pic de substanţă radioactivă. Nu m-am uitat la nimic, nu m-am uitat la noroi şi nici la aspectul exterior, nici la prima impresie. Am citit filozofi la capitolele de filozofie şi logică (pe cei materialişti), fiindcă numitul Baudin, de exemplu, are mult mai multe idei fizice decât mulţi filozofi care se erijează în materialişti.
Am fost cucerit de Heraclit, am găsit mult diamant la Hegel, dar şi prea multă zgură. Nici marxiştii nu i-am ales cum trebuie, problema este încă deschisă la acest capitol. Platon îmi este mai apropiat decât Aristotel, şi am regretat totdeauna că Platon n-a dat el o logică, şi că a lăsat să o dea elevul său. Ştiinţa şi filozofia ar fi fost mai câştigate, după părerea mea. Cei ce văd la Platon numai rău cred că greşesc. De altfel, chiar şi „ideile” sale ar putea fi reabilitate: n-avem decât să le coborâm din cer unde le pusese el (poate mai mult metaforic, ca Blaga şi toţi nemţii care l-au folosit ca model) şi să le transpunem în memorie, în creier. M-a influenţat mult logica lui Condillat şi logica de la Port – Royale. Foarte mult m-a influenţat şi Herbert şi A. Bain („Ştiinţele şi inteligenţa”), dar este regretabil că el n-a putut să ne dea o logică în spiritul aceloraşi idei. Pe timpul acela Lametrie nu era chiar aşa apreciat ca astăzi, după ce am pătimit şi eu cam tot ca el.
M-au impresionat în mod deosebit: Herbert Spencer: „Principii de filozofie”, Pierre Janet :„Principii de filozofie”, V. Conta: „Metafizica”, Hoffding: „Psihologie fondată pe experienţă”, Beltro: „Psihologia obiectivă””, Luchinovski: „Psihologia experimentală”, P. Sallier: „Critique de … ”, 1907, Guillaume (Charles Edouard): „Psihologie”, 1931, D. Sturza: „L’Univers”, 1898, Helmholtz (Herman von): „Tratise on Physiological Optics”, 1896, J. Deny: „Cum gândim”, 1925, Lehmann (Iohann Jacob): „Le lois des sentiments”, Spiru Haret: „Mecanique sociale”, 1910, Giovani Gentile: „Logica”, 1902.
3. Simetria și dualismul în Știința Războiului
Psihologia și Logica reprezintă fundamentul tuturor cunoștiințelor umane și osatura tuturor ştiințelor. Într-adevăr, cunoaşterea presupune nu numai un lucru de cunoscut, ci şi o minte cunoscătoare, un instrument de cunoaştere, iar logica este ştiinţa cunoaşterii, ştiinţa mecanismelor intelectuale, ştiinţa normativă a metodelor de cunoaştere. Gândirea și cunoașterea sunt fenomele de rezonață. Metodele de cercetare şi observare, metodele de gândire ca şi metodele de expunere sunt instrumentele cu care determinăm contururile şi fizionomia ştiinţelor şi aceste metode, care se aplică peste tot, fac parte din Logică. De aceea teoria logică nu poate fi indiferentă pentru nicio Ştiinţă, nici nu o poate neglija. Căci, o bună metodă reprezintă un bun instrument, pe când o metodă rudimentară reprezintă un instrument rudimentar. Şi după cum armata care luptă cu puşca sistem 1877 este învinsă de armata dotată cu tancuri şi avioane, la fel se poate zice că gândirea condusă de o bună metodă întrece în rezultate şi învinge, la un eventual concurs, gândirea fără metodă sau cu metode primitive. Metoda cea bună duce la adevăr, aşa cum tancurile şi avioanele duc la victorie; metoda cea rea duce la eroare, aşa cum puştile învechite duc la înfrângere. Cu metoda cea bună randamentul gândirii e mult mărit iar calitatea gândirii mult ridicată. Metoda cea bună înzeceşte astfel nu numai cantitatea ci şi calitatea gândirii.
Reflexiunile de mai sus se aplică Ştiinţei Răsboiului la fel ca şi tuturor celorlalte domenii de cunoaştere. ,,Să ne învăţăm să gândim” scrie d-l Lt-Col. C. Atanasiu în ,,Ideologie şi Răsboiu”, militând pentru ,,o spiritualizare a vieţii militare”, spiritualizare care implică în mod necesar metode perfecţionate de gândire. Printre aceste metode, una din cele mai interesante este metoda dualismului şi a simetriei, metodă ce decurge în mod cu totul natural din structura dualistă şi simetrică a spiritului însuşi. Simetria nu este altceva decât structura dualistă, compunerea unui lucru din două jumătăţi egale, asemănătoare pe de oparte, deosebite pe de altă parte. Simetria este o consecinţă a dualismului, un aspect al acestuia şi cea mai interesantă manifestare a sa. Dualism, asemănare şi deosebire: iată cele trei noţiuni componente ale ideii de simetrie.
Simetria este foarte răspândită în lumea fizică, în Chimie şi Cristalografie, în structura atomică a moleculelor, în Fizică şi Biologie. Simetria este încă şi mai evidentă în lumea psihică, întra-adevăr, după cum avem doi ochi, două urechi, două nări, doi plămâni, doi rinichi, două mâini două picioare, două emisfere cerebrale, etc., tot astfel noi avem două principii logice (asemănarea şi deosebirea), două procese de gândire (sinteza şi analiza), două procese de memorie (înregistrarea şi uitarea), două procese de atenţie (vigilenţa şi distracţia), două stări psihice (veghe şi somn), două diviziuni principale ale psihicului (recepţia şi reacţia), două feluri de recepţie (inteligenţa şi sentimentele), două tendinţe de recepţie (apercepţie şi abstracţie) etc. Putem enumera sute de astfel de perechi logice şi psihologice, căci întreaga Psihologie este simetrică şi dualistă.
Putem spune, de altfel, că principiul terţului exclus (al treilea principiu al logicienilor) nu este altceva decât un principiu al dualismului. Terţul fiind totdeauna exclus, înseamnă că nu rămân decât două posibilităţi: teza şi antiteza şi nimic mai mult. Principiul terţului exclus nu este decât o enunţare negativă – defectuoasă deci – a principiului dualismului. În loc să zică clar şi direct: ,,totdeauna sunt două”, vechii logicieni se complăceau să o spună în mod ocolit şi indirect: ,,niciodată nu sunt trei”. Dar sensul ascuns sub haina cuvintelor este unul şi acelaşi: nu există niciodată decât două alternative, nici mai multe nici mai puţine. Nu există niciodată una singură, după cum niciodată nu există trei, patru sau mai multe. Totdeauna sunt două şi numai două.
În orice proces de gândire (analiză sau sinteză, diviziune sau clasificare, descriere sau definiție etc.) există doi termeni: o idee de gândit și o idee gânditoare; o idee inovatoare și o idee evocată; o idee de împărțit și o idee împărțitoare; o idee de analizat și o idee analizatoare; o idee de clasat și o idee clasatoare; o idee de definit și o idee definitoare. Nu există diviziune unică a unei idei sau noțiuni; nu există idee divizibilă dintr-un singur punct de vedere; orice lucru poate fi privit din zeci și sute de puncte de vedere. Citim deseori prin cărți sau articole enunțări cam de felul acesta: „Gazele de luptă sunt de trei feluri: gaze sufocante, gaze vexicante și gaze toxice”- și cu aceasta se termină împărțirea gazelor, tot restul expunerii încadrându-se acestei prime și ultime împărțiri. În exemplul de față, cititorul rămâne cu ideea că gazele de luptă se împart așa și numai așa, pe când în realitate ele sunt susceptibile de încă o mulțime de alte împărțiri, într-adevăr, în afară de punctul de vedere fiziopatologic mai există punctul de vedere toxic (gaze foarte nocive și gaze slab nocive), punctul de vedere al persistenței pe teren (gaze persistente și gaze trecătoare), punctul de vedere al hidrolizei (gaze hidrolizabile și gaze nehidrolizabile), punctul de vedere al stării de agregație (gaze solide, gaze lichide și gaze propriu-zise), punctul de vedere al apariției efectelor (gaze insidioase și gaze manifeste), punctul de vedere al leziunilor (cu leziuni reversibile și cu leziuni ireversibile), punctul de vedere al mecanismelor patogenice (cu efect local și cu efect general) etc. Un studiu e cu atât mai complet și cu atât mai pătrunzător cu cât privește chestiunea studiată pe mai multe fețe, adică din cât mai multe puncte de vedere. Nu există pluralism și politomie; nu există diviziuni logice trinitare; nu există diviziuni în 3, în 4, în 5 etc. La nicio noțiune logică și la niciun lucru nu există șase feluri sau categorii din aceea noțiune sau din acel lucru. Tot ce-i cu șase e greșit: Logica e totdeauna dualistă și niciodată hexagonală.
Citim într-o broșură cu „recomandațiuni pentru ofițerii și subofițerii instructori”: Metodele de predat sunt șase și anume: metoda inductivă, metoda deductivă, metoda analitică, metoda sintetică, metoda genetică și metoda experimentală. După care urmează explicațiile: metoda inductivă este aceea care procedează de la concret la abstract și de la particular la general; metoda deductivă este acea care procedează de la general la particular și de la abstract la concret; metoda analitică este aceea care procedează de la întreg la părți; metoda sintetică este aceea care procedează de la părți la întreg; metoda genetică este aceea care procedează în ordinea naturală (adică evolutiv, cronologic); metoda experimentală este aceea care procedează prin experimentări. La prima vederea aceeastă împărțire hexametrică pare interesantă; dar când o analizăm mai bine, constatăm că ea constituie o eroare (mai precis: un cumul de erori). Căci metoda inductivă este tot una cu metoda sintetică, întrucât „parte” este tot una cu „particular” și cu „concret”, iar „întreg” este tot una cu „general” și cu „abstract”. De asemenea, metoda deductivă se confundă cu metoda analitică: prima merge de la general la particular, iar a doua merge de la întreg la părți, ceea ce este, în fond, unul și același lucru, experimentarea singură fiind deosebită. Cât despre metoda experimentală, ea face parte din toate cele precedente, fie ca punct de plecare, fie ca punct terminal al lor, ea constituind o parte din cele patru (recte două) metode precedente. Într-adevăr, înainte de a proceda la instrucție, trebuie observat și experimentat, după cum, pentru verificarea deducțiilor, trebuie de asemenea observat și experimentat.
Metoda genetică sau evolutivă este, ca și cea experimentală, o categorie cu totul disparată, o subdiviziune dintr-un punct de vedere cu totul aparte. A afirma deci că există șase metode este a comite o confuzie de criteriu, o ignorare a punctului de vedere divizator. Metodele nu sunt șase, ci sunt două; dar nu sunt odată două, ci de mai multe ori câte două: Metoda inductivă (sintetică) și metoda deductivă (analitică); Metoda genetică (cronologică) și metoda sistematică; Metoda experimentării și metoda observării; Metoda intuitivă (concretă) și metoda reprezentativă (imaginativă); Metoda activă (euristică) și metoda pasivă (expositivă). Iar dacă vrem să le enumerăm pe toate, fără nici o ordine, „claie peste grămadă”, atunci avem nu numai șase metode, ci zece, douăzeci sau chiar mai multe.
Nu există unicul; nu există noțiune psihologică fără soț. Noțiunile sunt totdeauna perechi, două câte două asociate, formând familii sau cupluri compuse fiecare din câte două noțiuni. Atomii psihici sunt bivalenți; moleculele psihice sunt biatomice. Nu există fiu unic (sau fiică unică) ci numai perechi gemene de fii și fiice de idei. Exclusivitatea și monopolul sunt izgonite din structura organică și funcțională a spiritului nostru. Astfel, principiul economiei forțelor nu este deloc atotstăpânitor: el își împarte în mod echitabil prerogativele sale cu principiul risipirii forțelor. De asemenea, principiul concentrării are în principiul dispersării (fracționării) un concurent de talie egală. După cum cel mai de temut opoziționist și inamic al principiului ofensivei este tocmai principiul defensivei. Principiul siguranței nu este nici el „singur la părinți”, căci alături de el există principiul surprizei, frate bun cu el. La fel și cu principiul superiorității numerice, fiindcă principiul superiorității calitative îi este frate gemen. Nu trebuie uitat niciodată reversul, negativul contrariul, antiteza. Când făurim un plan de campanie, nu trebuie uitat că și inamicul face planuri. Când plecăm la atac nu trebuie să uităm apăratea. Când jonglăm cu principiul concentrării forțelor, nu trebuie să uităm că el are și o parte slabă: slăbește frontul în alte locuri. Când aplicăm prea riguros principiul siguranței, să ne gândin că excesul de siguranță scade mult posibilitățile de a realiza surprinderi. Când luăm ofensiva, este de temut ca ea să nu fie sdrobită de către defensiva bine aplicată a adversarului. Ori de câte ori întreprindem o acțiune, trebuie să prevedem că vom avea la ea replica, răspunsul, reacțiunea inamicului. Dacă uneori pare comod a viola unele reguli ale războiului, în schimb nu trebuie pierdut din vedere că inamicul va recurge și el la represalii.
Gândirea militară trebuie să fie, astfel, totdeauna, o gândire pe două tablouri, o gândire dualistă. Orice noțiune prezentată drept izolată – răslețită, văduvită – constituie o eroare, pentru că în lumea ideilor celibatul este inexistent: nu există idei celibatare. Orice noțiune care n-are o contranoțiune trebuie privită cu suspiciune și rezervă. O noțiune izolată este o noțiune fără contrapondere și fără echilibru, ca și un om într-un picior. Contranoțiunea trebuie căutată, ori de câte ori ea nu ne este dată, oridecâte ori ea nu e evidentă. A judeca în mono-idei înseamnă a judeca strâmb, înseamnă a vrea să mergi într-un singur picior. Gândirea într-un picior este o gândire falsă. Judecata cea bună este acea care are baze solide și echilibrate; aceea care lucrează cu noțiuni simetrice sau cu perechi de noțiuni. A judeca bivalent este a gândi logic, este a face ca gândul să progreseze normal, adică pe ambele picioare. Gândirea pe perechi este gândirea de elecție, gândirea ideală, cea mai fecundă și cea mai eficace.
În consecință, nu există conduită unică, stereotipă. Orice conduită unică este unilaterală. Conduita sa cere să fie eclectică și oportunistă, elastică și adaptabilă împrejurărilor. Dualismul ideologic atrage în mod necesar dualismul comportărilor. Sub aspectul acesta de inconsecvență se ascunde un maximum de concordanță între mijloace și scop. Întâmpinarea unei obiecțiuni. Ni s-ar putea obiecta lucrul următor: separațiunile categoriilor, fie ele fizice, fie mintale (noțiuni, idei) nu sunt totdeauna atât de categorice ca să poată fi net separate în două, ci cele de mai multe ori, între cele două categorii există o tranziție treptată progresivă, imperceptibilă. Ar exista deci, un reziduu la cele mai multe diviziuni; acest reziduu – categorie mixtă, intermediară, de tranziție – ar avea tot dreptul să fie socotit a treia varietate sau categorie. Astfel gazele de luptă sunt unele net persistente, altele net trecătoare, iar altele de o nuanță intermediară, medie, neprecisă. Replicăm că, chiar în aceste cazuri, nimic nu îndreptățește crearea unei a trei categorii de rang egal, ci cel mult crearea unei subdiviziuni binare: – varietăți precise, extreme, categorice (persistente); – varietate imprecisă, intermediară, de tranziție (trecătoare).
Așadar, chiar dacă admitem existența unei a treia categorii, este incorect să coborâm această a treia categorie intermediară la rangul celorlalte două, căci a treia categorie („gaze semi-persistente”) nu este niciodată sora celorlalte două, ci mătușa lor, fiindcă a treia categorie este sora mamei celor două categorii precise și externe („gaze persistente” și „gaze trecătoare”). De altfel, dacă am admite drept valabilă obiecțiunea de mai sus, atunci ar însemna să deschidem, prin aceasta, poarta diviziunilor la infinit. Într-adevăr, dacă ținem cont de gradele intermediare (treptele ce unesc cele două extreme distincte), atunci cifra trei e ridicol de mică și de insuficientă. Căci dacă e vorba să înregistrăm fiecare gradațiune ca diviziune aparte, atunci e lipsit de noimă să ne oprim la cifra trei, și e indicat, atunci, să alegem cifre superioare: 10, 100 sau 1000, urmând a distinge 10, 100 sau 1000 subdiviziuni în loc de 3. Dacă aceasta n-ar mai fi diviziune logică, ci un fel de termometrie logică sau ideometrie. Aceasta ar fi o măsurătoare logică, și ea s-ar exprima atunci prin numere mari, reprezentând grade, centigrade si miligrade de asemănare sau de deosebire. Trebuie adăugat că stabilirea acestui sistem ideometric s-ar face tot prin comparațiuni, apropieri și asemănări de idei, două câte două. Numărătoarea este, ea însăși, rezultatul unor multiple diviziuni binare, concluzia ultimă a unor dedublări succesive.
Simetria (dualismul, dichotomia) este astfel busola care ne conduce spre adevăr. Ea este termometrul adevărului și detectorul erorilor. Ea constituie un fel de „veritoscop” sau „veritometru” servind pentru recunoașterea adevărului și măsurarea gradului său de veracitate. Ea este, în același timp, piatra de încercare pentru verificarea adevărurilor și descoperirea erorilor. Presupunând că am avea în față o carte nouă e deajuns s-o răsfoim în grabă sau chiar numai să-i privim tabla de materii pentru a putea spune imediat cât prețuiește. Într-adevăr, dacă împărțirile cărții respective în capitole și subcapitole sunt dichotomice și simetrice, perechi-perechi, atunci cartea merită încredere; dar dacă împărțirile cărții sunt politomice (în 3, în 4, în 6 etc.), atunci putem afirma cu toată certitudinea că logica autorului e șubredă iar cartea sa e plină de erori. Putem folosi dintr-o astfel de carte materialul brut, datele observațiunilor, dar întrucât privește partea gândită și elaborată a unei astfel de cărți trebuie s-o privim cu rezervă și scepticism. Atât de adevărat este că pentru a produce ceva, pentru a studia ceva, simțurile singure nu sunt bune la nimic dacă logica nu e, la rându-i, la înălțime. Importanța acestui fapt e considerabilă, pentru că rezultă de aici că o bună parte din studiile de Tactică, Strategie etc. este falsă, pentru că în multe din ele abundă împărțirile și subîmpărțirile în 3, în 4, în 5 etc. Unii autori, chiar în tendința de a analiza cât mai bine noțiunile ce tratează, merg până a la împărți în 10, în 20, în 30 varietăți, procedeu eronat și fundamental greșit.
4. Pentru o logică vie/reală
Logica formală – logica clasică de ieri și de azi – este față de logica reală, adevărată, în același raport în care o pasăre împăiată este față de una vie și adevărată. Într-adevăr, în afară de pene și aspect exterior, încolo îi lipsesc cam toate, îi lipsesc măruntaiele, îi lipsesc simțirea și mișcarea, îi lipsește viața. Adepții logicei formale pretind că ei se ocupă cu studiul adevărurilor. Dar, cum vei putea să cunoști adevărul dacă ignori gândirea care-l produce? Cine ar îndrăzni să pretindă că a studiat temeinic făina, dacă nu cunoaște totodată și moara care macină grâul din care provine? Adevărul nu ne interesează numai ca produs, ci și ca producere ba chiar mai mult ca producere decât ca produs. Adevărul fiind produsul gândirii, gândirea ne interesează cel puțin în aceeași măsură cât și produsul ei, chiar și mai mult. Un studiu asupra adevărului care ignoră gândirea producătoare de adevăr, ar fi un non sens. Metodele de obținere a adevărului sunt mai importante decât metodele de încercare și recunoaștere a lui.
A răspunde la întrebarea: „cum se naște și cum putem obține adevărul” este mai important decât a răspunde la întrebarea: „ce este și cum este adevărul”. Un tipar valorează mai mult decât o tipăritură, fiindcă posedând un tipar vom putea avea cu ajutorul lui, sute și mii de tipărituri. Tot astfel, cunoașterea gândirii valorează mai mult decât cunoașterea adevărului, fiindcă stăpânind secretele gândirii poți produce multe și prețioase adevăruri. Producerea adevărurilor ne interesează mai mult decât adevărurile produse. Tot așa precum crearea operelor literare prețuiește mai mult decât evaluarea lor de către criticii literari. În consecință, logica statică, inertă, trebuie să facă loc alteia dinamice și genetice. Logica produsului trebuie completată printr-o logică a producerii, știința adevărului trebuie inclusă și subordonată științei gândirii.
Dacă vechea logică punea accentul principal pe idei sau gânduri, logica viitorului o va considera în primul rând și cu precădere ideația sau gândirea. În locul ideilor care stau, idei care se mișcă. În locul ideilor presate și uscate, fixate cu câte un bold în insectarul logic, logica viitorului pune idei vii, în plină mișcare și în plină evoluție logică. Nu ne vom mulțumi numai cu catalogarea diferitelor figuri rezultate din asocierea ideilor, ci vom căuta să descifrăm cauza determinantă a asocierii și mecanismul intim prin care se formează acele figuri logice. Nu ne vom limita la ideile fixate și imobilizate în tipare și forme fixe, ci vom urmări mai ales ideile mobile, mobilitatea ideilor și legile acestei mobilități. Epuizând studiul formelor, urmează să trecem acum la studiul formării formelor.
În vechea logică, principiile n-aveau decât misiunea să stea înscrise pe frontispiciul ei. Despre ele se vorbea odată pentru totdeauna, la început, într-un capitol introductiv. Mai departe, nimic nu le mai reamintea. Azi, noi cerem principiilor logice nu să stea, ci să activeze, să lucreze și să prelucreze, să dinamizeze, să colaboreze, să conducă, să inițieze, să atragă și să respingă, să tragă și să împingă, să implsioneze și să inhibe, să organizeze întreaga logică, să pătrundă peste tot și să facă totul. Principiile fac conceptul, ele construiesc judecata și silogismul și tot prin acțiunea lor se produce clasificarea și diviziunea ca și toate celelalte procese logice. Principiile sunt legile naturale prezente la originea tuturor faptelor logice.
Logica de până azi era livrescă: ea studia gândul conservat, gândul pus pe hârtie sub formă de propozițiuni și fraze. În locul ei se impune azi o logică reală, care să studieze gândirea proaspătă, gândirea nemumificată și încă neîngropată în sarcofagul hârtiri. Logica de până astăzi era o logică verbalistă, indirectă. Ea studia ideile și gândirea prin intermediul cuvintelor care le exprimă, ideile traduse în cuvinte. În locul ei, noi propunem o logică ideativă, directă, neverbalistă, studiind gândirea direct pe gândire și ideile direct pe idei. Logica de până azi era o logică postumă: ea studiază gândirea mai mult sau mai puțin târziu după ce ea fusese gândită. Ea purcedea să cerceteze gândirea – adică ceva viu – așteptând ca mai întâi să moară și făcându-se apoi autopsia. Disecând cadavrele ideilor, ea pretindea să afle totul asupra ideilor. Disecând rămășițele pământești ale gândirii, ea pretindea să cunoască toate secretele acesteia, ceea ce era exagerat, deoarece secretul cel mai interesant – viața – se sustrăgea acestor investigațiuni post-mortem. În locul acestui fel de logică noi preconizăm o logică pe viu, care să studieze gândirea în plin mers iar ideile și adevărurile în stare născândă în curs de constituire.
Vechea logică plutea în văzduh ca un balon rătăcitor, nelegată de nimeni și nimic, izolată în timp și spațiu, desprinsă din lanțul cauzalității și disparate de restul științelor. În locul unei astfel de logici – monstruos și absurd copac sburător lipsit de rădăcini – noi vedem o logică legată de om, de natură, înlănțuită cauzalității universale. O logică ramură a psihologiei, ea însăși ramură a fiziologiei cerebrale care la rândul ei este în strânsă legătură cu fizica electronică. Logica nu poate exista în afara creierului. Și fiindcă creierul funcționează ca un automat electronic, logica nu se poate rupe de fizică, după cum ea nu se poate rupe de fiziologie.
Luând atitudine contra logicii formale, nu-i vom contesta acesteia meritele ce-i revin atât ca etapă istorică cât și ca parte din întreg. Nu vom părăsi și ignora logica formală, ci vom proceda numai la completarea și depășirea ei. Nu propovăduim renunțarea la procedeele ei verbaliste și livrești, dar propunem ca aceste procedee să fie complectate prin procedeul vivisecțiunii gândirii, pentru a construi astfel o logică reală și vie, o logică fiziologică depășind etapa matematică și ancorând solid în fizică. Nu suntem primii și nici singurii pe acest drum. Hegel este, desigur, cel mai proeminent militant în același sens. Printre comorile ascunse ale logicei hegeliene, aceasta este desigur cea mai prețioasă. Hegel a cultivat o logică genetică și dinamică, inspirându-se din analiza directă și introspectivă a gândirii în curs de elaborare. Alături de el putem adăuga pe A. Bain, precum și pleiada logisticienilor, care, în tendința lor de a construi o logică neverbală, au trebuit să cerceteze direct la sursele gândirii, mai înainte de a face echivalarea cu matematica.
Astfel, corectată și completată, logica se va apropia de realitate, de viață, de fiziologie. Logica trebuie să devină o parte integrantă din Fiziologia creierului – o fiziologie a gândirii, fiziologia cunoașterii. Aceasta ca o primă etapă, fiindcă fiziologia nu este decât o etapă de tranziție spre fizico-chimie și și ea se rezolvă în ultimă analiză în mecanică, fizică și chimie. Cât despre fiziologia gândirii, ea pare a se rezolva în primul rând în fizică și mecanică, și anume în fizica electronică. Lămurirea definitivă a acestei probleme este o chestiune de viitor. Algebrizarea, azi deja atât de avansată a logicei, este, în această privință, de bun augur și ea constituie o introducere promițătoare spre logica fizică.
5. Din interviul luat de Ion Jianu fiului savantului
Ștefan Odobleja Jr.: Ștefan Odobleja a scris „Psihologia Consonantistă și Cibernetica”. Este adevărat că tatăl meu a văzut cartea în șpalt, el fiind atunci bolnav pe patul de suferință. În anul1978 cartea a apărut, într-adevăr, după ce tatăl meu a murit. Ar fi trebuit să apară mai înainte, dar redactorul de carte de la Editura „Scrisul Românesc”, Ion Rusu-Șirianu, nu era prea consecvent în redactare, deoarece avea apucături bahice. Tatăl meu a fost foarte supărat pe indolența și neseriozitatea acelui redactor. În această lucrare, Ștefan Odobleja, autorul „Psihologiei Consonantiste”, a arătat paralelismul dintre Cibernetica lui Norbert Wiener și cartea sa, a explicat cu lux de amănunte asta, dar multe au fost interzise de către cenzura vremurilor, după cum, ulterior, a recunoscut Ilarie Hinoveanu, directorul de atunci al Editurii „Scrisul Românesc” din Craiova.
Apropo de apariții: în 1979 a fost publicată lucrarea colectivă „Precursori români ai ciberneticii” (Editura Academiei Române), carte în care sunt recunocute, la nivel academic, meritele tatălui meu, iar în 1981, Academia României i-a consacrat lucrarea Odobleja „Betwen Ampere and Wiener”. Această culegere de studii a fost difuzată în întreaga lume, iar tatălui mei i s-a conferit titlul de academician postmortem. În 1984, altă lucrare a văzut lumina tiparului la „Scrisul Românesc”: „Introducere în logica rezonanței” (o parte din scrierile inedite ale lui Ștefan Odobleja). Prefața este de Constantin Noica, iar îngrijirea ediției, studiul introductiv și notele au fost alcătuite de academicianul Alexandru Surdu.
Ion Jianu: Enciclopediile străine însă nu-l menționează pe tatăl dumneavoastră ca fiind precursorul mondial al Ciberneticii. Se mai poate repara ceva în acest sens, ce-i de făcut, cine ar putea să întreprindă demersuri oficiale?
Ștefan Odobleja Jr.: În Enciclopedia Larousse este consemnat Ștefan Odobleja ca precursor în cibernetică. Această recunoaștere este făcută cu mare obiectivitate. Enciclopedia Britanică este mult mai politizată și asta deoarece J. Rose, cel care a condus Congresele internaționale de cibernetică din perioada 1975-1978 și a decernat medalia de cibernetică lui Nicolae Ceaușescu (gafă politică!), este obligat să treacă sub tăcere meritele lui Ștefan Odobleja. Să nu uităm alt amănunt: în mișcarea francofonă, Odobleja alături de Panait Istrati sunt recunoscuți ca vorbitori și creatori în limba franceză. Au apărut și legende despre tatăl meu.
Ion Jianu: Tatăl dumneavoastră a fost nemulțumit de nerecunoașterea meritelor și s-a scris că ar fi murit sărac și oarecum neînțeles. Așa a fost?
Ștefan Odobleja Jr.: Tatăl meu a fost poate nemulțumit pe oamenii de știință români care l-au împiedicat de multe ori să afirme perenitatea ideilor sale. Neînțeles a fost, deoarece mulți participanți la congrese și simpozioane chiar și acum constată că Ștefan Odobleja este un om al prezentului și al viitorului, fapt ce se confirmă din ce în ce mai mult în ultimul timp. Nu a murit sărac, toată viața a fost un om pedant. În ultimii ani ai vieții a fost un om puternic, dar a primit destule lovituri. Printre care: incendierea casei natale din satul unde s-a născut (Valea Hoțului, astăzi Ștefan Odobleja, comuna Izvorul Aneștilor, Mehedinți), eveniment întâmplat imediat după Congresul de cibernetică din anul 1975.
Ion Jianu: Ce v-a spus în ultimele clipe ale vieții din 1978?
Ștefan Odobleja Jr.: Să nu visez la piscuri înalte, „că ți se par foarte aproape, dar n-o să le atingi niciodată”. Eu, din fericire, nu puteam fi bănuit de aceste vise, deoarece eram un om pragmatic datorită formațiunii mele de inginer.
Ion Jianu: Tot ce s-a scris despre tatăl dumneavoastră este realitate? Presupun că sunt și destule legende. Când veți scrie o carte despre viața, așa zisele ciudățenii ale tatălui, despre anumite controverse ale operei sale științifice ş.a.m.d?
Ștefan Odobleja Jr.: Nu este real tot ce s-a scris despre tatăl meu. Au apărut, într-adevăr, și destule legende. Voi termina o carte despre biografia sa în care, printre altele, voi include și anumite înscrisuri cu care vreau să arăt adevărata viață a savantului Ștefan Odobleja: un om cu o mare putere de muncă, cu un psihic tare. Privind spre Olimp, el nu era atent la micile șicane făcute de „mitici”, de pigmei. Dacă era bănuit de ceva: mereu în criză de timp. Avea încredere în semenii săi și, mai ales, în tineret, deoarece era conștient că ideile sale se vor confirma în viitor. De asemenea, a vrut să lase în urma sa o operă închegată și care să ducă la mecanizarea gândirii, către mașinile de gândit.
Ion Jianu: Este reală informația potrivit căreia manuscrisele lui Ștefan Odobleja însumează peste 50.000 de file, respectiv peste zece metri liniari de manuscrise? Cât din aceste manuscrise s-au tipărit, cât este pregătit pentru publicare?
Ștefan Odobleja Jr.: Manuscrisele lui Ștefan Odobleja de la Arhivele Statului însumează 150.000-280.000 de file, din care 50.000 de file sunt manuscrise de logică. S-a publicat, cum spuneam mai sus, “Introducere în logica rezonanței” (scrieri inedite) și, după aprecierile academicianului Alexandru Surdu, ar mai fi apărut încă nouă volume de logică. Sperăm să le scoatem la lumina tiparului.
Comitetul Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, Academia Română
Proiectul ROINFO “Romanian Informatics”
Fundația „Ștefan Odobleja” Drobeta-Turnu Severin
Prelucrare de Marin Vlada după:
- Ing. Ştefan Odobleja, Destinul unui vizionar – Ştefan Odobleja, Editura: Publicitaria, ISBN: 978-973-0-23542-5, 2017, 210 pag.
- Ștefan Odobleja, Introducere în Logica rezonanței, ed. II, 2003 Ediție îngrijită de acad. Alexandru Surdu, prefață de Constantin Noica, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984, 204 pag.
- Site Ștefan Odobleja, https://odobleja.ro/
- Finalizarea Bibliotecii digitale “Ștefan Odobleja”, https://www.crifst.ro/evenimente/eveniment_crifst_1599230622