Academia Română: “Dacă prestigiul oricărei instituţii este dat de calitatea celor care fac parte din ea, atunci acest adevăr este valabil mai mult ca oriunde în cazul Academiei Române, care, de la înfiinţare şi până în prezent, a numărat printre membrii ei ilustre personalităţi ale ştiinţelor, literelor şi artelor, între care: … Ștefan Odobleja, descoperitorul ciberneticii“, https://acad.ro/academia2002/acadrom/pag_ist_mem.htm

Să nu-mi atribuiți niciodată virtuți poetice. Muzele mele au fost nătânge și sărace, cercul relațiilor noastre- cibernetic vorbind a fost cu adevărat vicios.” dr. Ștefan Odobleja

ARGUMENT de Odobleja Ștefan jr., 2019

Știința, filozofia și poezia reprezintă trinitatea preocupărilor de o viață ale lui Odobleja. Referitor la poezie Șt. Odobleja spunea: „Să nu-mi atribuiți niciodată virtuți poetice. Muzele mele au fost nătânge și sărace, cercul relațiilor noastre- cibernetic vorbind a fost cu adevărat vicios”. Încercările poetice ale lui Ștefan Odobleja se pot împărții în două categorii: poezie de dragoste și poezii științifice. Cu ocazia înființării Casei Memoriale Ștefan Odobleja în satul natal am luat de la arhive două piese de mobilier ce au aparținut savantului. Discutând cu domnul director Nicușor Marian Pele Trăiloiu am convenit ca din cele 800 file care cuprindeau concepte de poezie, să selectăm cca 300 file care erau redactate olograf.
Ștefan Odobleja era sensibil la frumusețile naturii, iubea mult pădurea statului, o asemuia cu un templu, în care îi veneau gânduri eroice, înălțătoare, iubind frumosul oferit de natura. Fiind autodidact, citea foarte mult și cânta la fluier și vioară.
După incendierea casei afirmă: „De câte ori vin la Valea Hoțului mai trăiesc încă o dată ce am trăit până atunci. Eu vin aici spre a sorbi forțe noi, mă întorc regenerat ca întinerit”
La capitolul F „Încercări literare” am găsit următoarele cote:
F1. Versuri V I -470 file nefilmate
F2. Versuri V 2 -274 file nefilmate
F3. Versuri V3 -56 file microfilmate


Total 800 file
Din cele 3 mape am selectat cca 300 file ce conțin poezii scrise îngrijit. Am hotărât să redau pe aceeași filă tipărită, atât scrierea olografă cât și cea tehnoredactată. Din autobiografie reiese că a studiat neurologia, iar anumite poezii cu caracter științific au fost apreciate de academicienii neurologi: Zegrean, Arian Restian, frații Riga și profesorul doctor Dan Viorel. Întâlnim și poezii cu caracter patriotic: Țărâna țării, Țara mea și Omagiu. Majoritatea sunt poezii de dragoste care au dedicații. Are și câteva epigrame, unele reușite, și poezii caustice: Ce e cenaclul, Oancea care povestea din pușcărie ( Deținut politic, fost ziarist la „Curentul” condus de Pamfil Șeicaru). Avea spirit vizionar-Bucurii postume- Aceste versuri le compunea în timpul liber ca o odihnă activă. Studia pe malul apelor curgătoare, Dunărea, Timișul, unde se încărca de prana(energie cosmică). Era excelent înotător și un neobosit dansator, participând la toate balurile regimentului.
Ștefan Odobleja iubea muzica populară, aprecia după fiecare spectacol artiștii care se remarcau în mod deosebit. Cântăreții preferați erau Maria Lătărețu, Ion Luican, Angelica Stoican, Domnica Trop Maria Ciobanu și Dolănescu.
Asculta la radio „Unda veselă” ,îi plăcea umorul, astfel era abonat la revista „Urzica”, pe lângă „Contemporanul”, „România literară”, „Muncitorul sanitar”. Era nelipsit de la toate spectacolele de teatru din Drobeta Turnu Severin. Autorii preferați erau: Goldonii, Molier, Shakespeare, Dostoevski, Tolstoi, Andersen, Petre Ispirescu, Bocacio.
Fiind vorba de spiritul său vizionar, e bine să închei cu poezia ce se adresează vremurilor viitoare:

Poezie fără iarbă și fără soare. Pentru vremuri viitoare
La lângă pe
Și sau că
Peste sub cu
Printre între în
Fu nu fu
Mai și nai ah!
Era de datoria mea să argumentez de ce am îndrăznit să le scot la lumina tiparului. Într-un viitor apropiat, poate va apare toată opera literară într-un singur volum. Este adevărat că destinul său a fost diferit de al celor ce s-au inspirat din opera sa. Să nu uităm când Odobleja era alergat de tancurile rusești la Cotul Donului, cei care s-au inspirat din opera sa, dispuneau de o bursă Rokfeler, iar în țară după terminarea războiului când vrea să se angajeze ca medic, medicul șef de raion Paraschiv îi punea obsedanta întrebare: „ați luptat în război contra Uniunii Sovietice, prietene?”

PREFAȚĂ de Prof. dr. Tudor Rățoi, 2019

Un volum de poezii semnate de doctorul Ștefan Odobleja nu este ceva absolut inedit. Un prim asemenea volum a apărut deja cu mulți ani în urmă, prin grija regretatului profesor Constantin Negreanu, care în anul 1986 a realizat o selecție din încercările literare ale părintelui ciberneticii, sub titlul Ștefan Odobleja, Pagini inedite, publicată la Editura Scrisul Românesc din Craiova.
Astăzi, grație fiului savantului, ing. Ștefan Odobleja jr., cititorul interesat de personalitatea prodigioasă și plurivalentă a întemeietorului științei viitorului, poate lua contact cu un alt set de poezii odoblejiene, scrise în tinerețe și în perioada când Odobleja frecventa cenaclul literar de la Drobeta-Turnu Severin și intrase deja în vârtejul demersurilor pentru recunoașterea paternității sale asupra ciberneticii. În acea perioadă – spune poeta Ileana Roman – pe lângă cele ce ieșeau la iveală în legătură cu opera sa științifică, în cenaclu s-a aflat și că doctorul scria de multă vreme poezii, pe care a început să le citească mai tinerilor săi convivi. “Iar când nu citea, povestea, şi povestea frumos, chiar şi despre grozăviile războiuluiˮ – adaugă poeta.
Fără îndoială, faptul că Odobleja a scris poezie s-a circumscris dimensiunii umaniste a personalității sale. O asemenea dimensiune a fost una de factură livrescă, însă în mod fericit aceasta a interacționat cu prețuirea lui pentru universul rural, tradițional, înglobând o sumă de valori ce nu excludea instrucţia temeinică, şcolară şi universitară,și studiul intens văzut ca un act permanent și desfăşurat, practic, până la sfârşitul vieţii. Cum va mărturisi savantul, din timpul anilor de liceu i-au rămas mereu în minte figurile unor eminenţi dascăli de la Liceul „Traian” în frunte cu profesorul de franceză V. Chiriac, ca şi atmosfera de lectură asiduă din biblioteca liceului, un loc de refugiu pentru adolescentul Odobleja, unde acesta a parcurs lucrări din cele mai diverse domenii.
Într-un sistem perfect articulat, original, riguros şi planificat, cu tabele de cărţi citite şi de cărţi urmând a fi citite, cu o perseverenţă rar întâlnită, pornind de la convingerea că predispoziţiile native trebuiau dublate de un efort permanent, tânărul Odobleja a acumulat un volum impresionant de cunoștințe din rândul cărora a acordat un loc privilegiat celor de limba română, limbi moderne (franceza şi germana), fizică şi chimie.
După o metodă proprie, a alternat efortul intelectual intens cu munca fizică depusă acasă, fiind convins că „trebuie să alternăm activitatea voluntară cu activitatea involuntară, munca brută cu inspiraţia, activitatea obositoare cu activitatea de joacă, activitatea impusă cu activitatea de plăcere, activitatea normală cu supraactivitatea”.
Pe măsură ce se maturiza, câmpul interesului său s-a lărgit considerabil, viitorul savant cercetând probleme de filozofie, medicină, artă, logică, etică, estetică, literatură etc. Dintre toate, ştiinţa, filozofia şi literatura au constituit trinitatea esenţială aflată la temelia profilului său intelectual.
În domeniile pozitive, Odobleja a arătat o atenţie şi grijă speciale pentru claritate, concizie, precizie, exactitate, acurateţe, definiţii, clarificări, relaţii, cauzalitate. Iar acestea, nu numai în producţiile sale finalizate, ci şi în simplele note de lector sau stadiile intermediare ale lucrărilor sale, toate identificabile într-o formă sau alta, în Psihologia Consonantistă, în tratatul de logică sau în alte lucrări cu substrat filozofic.
Formaţia pozitivist – scientistă a personalităţii savantului a influenţat însă puternic și înclinaţiile şi preferinţele lui spre domeniul umanist, cu centrul în literatură, unde Odobleja s-a manifestat fără veleităţi explicite sau implicite. E drept că în anii de liceu el plănuia să scrie o nuvelă, un fel de producţie filozofico-literară, un Faust, pentru care îşi stabilise un plan minuţios, cu lecturi din autori cunoscuţi şi teme de inspiraţie, imaginaţie etc. Gustul pentru literatură și prezența permanentă în acest teritoriu i-au modelat sensibilitatea și l-au îndemnat spre șlefuirea ei neîntreruptă tinzând spre ținte, în perspectivă cantitativă și calitativă, cu orizonturi tot mai largi.
Varietatea zonelor de preocupări îl arată pe Ştefan Odobleja tinzând spre un tip total de personalitate umană, cu ţeluri înalte şi precise, perfect integrată mediului natural, stăpână pe mijloacele de realizare a scopului, o personalitate armonioasă, dispusă să nu refuze nimic din ceea ce ar fi concurat la împlinirea ei completă.
Pentru Odobleja munca a fost o valoare supremă şi în această direcţie nu şi-a refuzat nimic; pentru el a trăi însemna a munci, munca se integra unei serii ce cuprindea viaţa individului, sănătatea lui, bucuria, plăcerea, fericirea, durerea etc.
Iar în toate acestea, un loc trebuia să revină și poeziei, nu numai ca subiect de lectură, ci și ca teren de creație.
În paginile următoare, fiul savantului a adunat 104 poezii, cele mai multe de tinerețe. Dintre acestea, câteva sunt prezente și în volumul publicat în 1986. Sunt poezii de dragoste pe care autorul, suflet delicat și sprințar, în căutarea amorului inefabil, le dedică unor tinere pe care le întâlnise și care în decursul vremii îi stăpâneau gândurile. Cele mai multe sunt poezii scurte, în vers de inspirație populară, cu rimă, dezvăluind un talent exprimat în imagini poetice reușite de foarte multe ori, precum în A toi, Lisette!, Sterilitate, Parfumul tău, iubito!, Gelozie, Fată dulce!, Dărâmare, D-rei Veturia, Sub vraja ei, la gară ș.a.
În alte producții (De pe Olt, și de pe Jii, Răsărit de lună plină, În apă, Melanica, Întrebare etc.), filonul folcloric este mai mult decât străveziu.
Poeziile de această factură sunt producții de prin 1932-1933, autorul datându-le conștiincios. Cu trecerea timpului, probabil și sub influența trecerii sale prin cenaclu, a diversificării lecturii și a contactului cu poezia nouă, audiată în acest mediu, tehnica poetică se schimbă, modernizându-se. Tema iubirii nu este abandonată (în Spre stele, foarte frumoasele Totalitarism, Soarele meu, Ezitare, Senzitivele sau Parfumul tău), însă încet-încet își fac loc și subiectele de mai amplă respirație, de profunzime, existențiale (Facerea lumii), ori decurgând din de ceea ce ajunsese să-l preocupe în chip obsedant în legătură cu opera științifică. De văzut în acest sens Idolatrie, Necunoscuta “Xˮ, Puritate, Geometrie vie, Bucurii postume, Omagiu. Pot fi sesizate intenții în această direcție încă de prin 1935, căci una din poezii, datată 15 ianuarie 1935 începea astfel: Pe cale fonoscopică privind/În pieptul Dumitale plin de-avânt/Văzui micuța-ți inimă zvâcnind/ Și tot atunci te surprinsei roșind…
Din aceeași perioadă, a rămas chiar o versificație în franceză: Aux yeux de ma bien-aimée Zizi.
De foarte bună calitate sunt, de asemenea, trei texte în notă umoristică, vituperantă, la adresa unui Carcalețeanu, maior, personaj real, se pare, care se lăuda că avea un cap mai mare decât al doctorului:
Că-ți este mare = capu/Și că puțini te-ntrec,/Nu ne-ndoim, dar oare/De ce-o fi așa sec? Sau: După figura-ți tuciurie/Și după piopuaru-ți cap/Te-am crede, pe nedrept Arap:/Dar politețea arăbească/Prea seamănă la tine mult/A manieră țigănească! Sau: Triple-sec/În primul rând ești ˮRom“=născut/Al doilea ești Rom făcut/Și-al treilea, romul ce-ai băut!
Cam în același registru, dulce-amar, abordează tema modernizărilor intempestive, cu referire expresă la
Severinul meu iubit/Ce urât te-ai mai pocit/De când te-ai turisticit
Ce grădini frumoase-aveai/Și ce mândru mai erai/Când la lume le-arătai/Astăzi parcurile tale/Din spre Dunăre din vale,/Sunt hoteluri și spitale.
(Tema modernizărilor aberante l-a preocupat cu adevărat pe Odobleja, fiind o vreme, cu puțin înainte de moarte, în care savantul a trăit cu groaza demolării casei din str. Decebal, a mutării sale la bloc și a lipsirii insolubile de tihna grădinii cu cireși, la umbra cărora lucra vara, făcând concomitent și o terapie cu fructele amintiților pomi, pe care le recomanda și altora).
Și ca profesiune de credință, volumul se încheie cu două texte, Țara mea și Țărâna țării, doi dintre stâlpii de rezistență ai sufletului savantului, explicând în parte și gestul său radical de renunța la existența citadină pentru a se întoarce la origini (Dar m-am întors în țara mea/Și nu mă voi despărți de ea/Cât voi fi viu/(cred că nici mort), la țărâna țării, care îi stăpânea inima, amintindu-i mereu de trecutul vrăjit al copilăriei, când, jucându-se cu copiii de seama sa, făceau din țărână ˮde toate/chiar și turte“, țărâna sub care se odihneau “colo, pe coastă/Părinții, moșii și strămoșii/Și mulți din ei/au murit pentru ea/ce vă mirați/că eu simt atât de legat/de această țărână?/ˮ.
Iată, deci, un Odobleja mai complet decât îl știau, poate, mulți, un Odobleja în perfect acord cu sine și cu lumea, surprinzător de expansiv, purtându-se familiar ca scriitor printre scriitorii care la un moment dat îl vor arăta așa cum merita să fie cunoscut, un om pluridimensional, bogat în simplitatea-i dezarmantă, modest și uimitor de sincer, desigur nu pe gustul și în felul de a se scrie poezie astăzi, dar onest, cu un percutant simț al umorului, generos și spontan, proaspăt și hotărât în a se devoala și dărui.

Țărâna țării
Țărâna țării mele
Îmi stăpânește-n suflet
Și mereu îmi amintește
De trecutul vrăjit al copilăriei
Când mă jucam cu toți copiii
în țărâna din drum
Făcând din ea de toate
chiar și turte
Țărâna țării mele
m-a crescut.
Sub ea se odihnesc
colo, pe coastă
Părinții, moșii și strămoșii
Și mulți din ei
au murit pentru ea.
De ce vă mirați
că eu mă simt atât de legat
de această țărână!

Anatomie și fiziologie (=psihologie)
Știe multe anatomia, dar mai multe nu le știe
Și-i rămasă mult în urmă față de psihologie
E păcat că aceste științe să devină adversare
Când de fapt ele-s sortite numai la colaborare
E de tristă amintire și-i criminală `ncercarea
Ca științei despre suflet să i se vrea suprimarea
Nu vrem cu aceeași măsură, nu vrem dinte pentru dinte
Nu cerem anatomia ca, de astăzi înainte
Să dispară de pe lume, să se auto-desființeze
Pentru ca psihologia singură să demonstreze
Cerem doar să se supună la a științelor morală
Și cu ea psihologia să fie în drepturi egală;
Strictă reciprocitate în raporturile externe
Și riguros neamestec în afacerile interne
Îi cerem anatomiei mai atent să cerceteze
Iar pe formele văzute cât mai puțin să viseze
Să nu se mai compromită naiv să extrapoleze,
Să nu dea drept adevăruri niște șchioape ipoteze
În știința despre minte să nu se mai erijeze,
Domeniul psihologiei nicicând să nu-l invadeze
Despre-a minții activitate amplu să se informeze.
Cerem deci anatomiei, scurt, în câteva cuvinte
Monopolul pus pe creier să nu-l pună și pe minte.

Introspectiv și extrospectiv

În probleme despre suflet și-n probleme de gândire
Introspecția, hulita, dă puțin dar dă simțire,
Pe când extrospecțiunea nu dă decât nălucire.
Văd o floare, e-o simțire sigură, nu subiectivă
Văd că văd e tot simțire și-i la fel de obiectivă.
Noi simțim direct simțirea, când vedem că noi vedem;
Când o căutăm prin creier „presupunem” și „credem”,
Dar vederea e vedere
Și părerea e părere.
Anatomia-i o comoară, când rămâne anatomie
Dar ea este-o catastrofă când se vrea psihologie.
Când vedem anatomic, este ceva obiectiv;
Deducând psihologic, e, din contră, subiectiv,
Făcând parte din domeniul condamnat, speculativ
Pe-ale creierului forme multe vise-au fost visate
Ce`n contact cu faptul psihic au fost iute spulberate.

Teoria consonanței

Pân`acum credința fuse că pe fire se fac toate
Că gândirea, fără fire, nici de `nchipuit.

Că ideile sunt oarbe, și se duc la ochi legate
Încotro le duce firul, biciuite de la spate
Cum se mână la osândă un convoi de exilate.

Că ideea de mărită după primul prăpădit
Care-i aruncat în drumu-i sau în cale-i s-a ivit
Ca să înțelegeți drama, puneți-vă-n locul ei
Și veți plânge mult de mila condamnatelor idei

Cum v-ați simți domnișoară, ca la vreme de-amurgit
Să fiți dată ca mireasă, mândră, primului venit?
Să vă lege cu batista și pe urmă vrut-nevrut,
Să porniți ca Baba Oarba pe un drum necunoscut.

Și cu primul om sau fiară de care vă `mpiedicați

Să vă luați de braț și`n urmă soarta`n veci vă va lega

Simțirea gândirii
Noi simțim precis gândirea, o simțim retrospectiv
Și chiar dacă simțul acesta e intern și subiectiv
Este cert c`a sa simțire e la fel ca ori și care

Și de extrospectivă mare diferență n`are
O simțim gândirea`n simțuri, ca pe ori și ce mișcare
Introspecția-i simțire în simțuri exterioare
Văd gândirea înăuntru tot cu ochiul din afară
Nu cu un alt ochi din creier, cum unii-și imaginară

Simt gândirea când începe și o simt când s-a sfârșit
Simt gândirea cum se-așterne în clipele de gândit
Simt apoi un vid în creier și simt că nu mai gândesc,
Și iar simt când reîncepe și iar simt că mă opresc

Ca simțire ce-i simțită, ea este-o realitate
Și nu-i nici-o îndoială de-a a sa obiectivitate.

Ce e gândirea?
Nu-i gândirea o cucoană, cum ades se crede încă
Și nici pasăre măiastră ce zboară din stâncă`n stâncă
Din idee în idee, ciugulindu-le cu ciocul
Pe sărite, la întâmplare, cum li-e soarta și norocul.
Și nici oale nu-i gândirea, să se toarne gându`n ele
Cum crezuseși tu, pe vremuri, bunule Aristotele

Gândirea este –năuntru ce mișcarea este afară
A ideilor mișcare,- mișcare interioară.
Mai exact, gândirea este o complexă acțiune
E cea mai superioară, mai înaltă funcțiune.

Gândirea
Spre poiana însorită a câmpiilor mintale
Mii de gânduri trec în goană tropotind pe drum la vale.
Gânduri multe, rânduri, rânduri, se perindă prin gândire
Vin ți trec, intră și iese pe portița de ieșire

Dimineața, cum se scoală, când din somn să se trezească
Primul gând ce-l are gândul e gândirea s`o`ntâlnească
O fi mult până la dânsa? Și`ncotro să locuiască?

Să ia trenul? Avionul? Cât o avea de umblat?
Până să se vadă`n fine la gândire în palat?

Iar la rândul ei gândirea numai gânduri tot visează:
Le dorește, le așteaptă, le primește la ea în brațe
Le cuprinde strâns la sânu-i și cu foc ea le dezmiardă
Rumenă de bucurie, tremurând să nu le piardă.

Gândirea ca funcțiune
Aristotel din Stagira, al logicei creator
Credea că creierul este un mic refrigerator
Pus în organismul nostru doar în scopul răcoririi
Nu știa că-i chiar organul memoriei și-al gândirii.

Nici azi, încă, nu cunoaștem al gândirii intim treier
Știm însă destul de bine că gândirea joacă`n creier.
Dar deși sunt dovezi clare cum că creierul o poartă
Noi orbecăim și astăzi în credința cea deșartă
Înjurând pe cel ce-ar spune
Că gândirea-i funcțiune
A unui organ anume.

Logica se lasă trasă încă de filozofie
Și-și caută înrudire mai mult în filologie
Fugind de biologie și de fiziologie
Se leapădă ca de ciumă chiar și de psihologie.

I`am dori doar să se`ndrepte înspre fiziologie, înspre fiziologie,
Să-i adopte din principii, din metode, precizie.

Mii de gânduri să disece înainte să vorbească
Să lase gramaticilor vorbele să le tocmească
Ea, gândirea s`o observe și asupra ei să gândească

După multă socoteală
Exprimăm și-o îndoială:
E nedrept să scoți gândirea din organul de gândire
Dar poate-i și-o fericire
Căci de-o punem iar în creier, poate ne`ncurcăm în fire,
O nouă nenorocire
Căci s-ar încurca gândirea de nu i-am mai da de rost
Și-ar ieși poate mai prost
Mult mai prost
De cum a fost.

Nu-i vrem logicei să pată ce-a pățit psihologia:
Amintindu-i ca momeală, falsă, fiziologia
A fost prinsă, masacrată, și-apoi, după cum se știe
Fu golită și`împăiată cu lături de-anatomie
Mare jale-a fost în lume; sub efectul tragediei
Inspirându-s-a Pavelcu în „Drama psihologiei”.

Gândirea în creier și gândirea în aer (gândire și telepatie)

Că gândirea se propagă la distanțe mai, e-un fapt
Care-a fost, științificește clar și bine demonstrat
O dovadă că gândirea se propagă-n undă fină
Ca și unda hertziană, ca și raza de lumină.
Când se ‘mprăștie în aer liberă, fără oprire
De ce’n creier vrem cu sila s-o forțăm s-o ia pe fire?
Dacă’n cap ar fi pe fire, tot pe fir ar fi și-afară
Că n’ar mai avea gândirea de pe fire cum să sară
Dac’ar fi pe fir gândirea, n’ar mai fi telepatie
N’ar putea să zboare gândul kilometrii peste-o mie
Dacă’n fire-ar sta gândirea, precum uni ne învață
Atunci și televizarea s-ar propaga tot pe ață
E absurd să presupunem că gândirea ar umbla
Pentru morfologi pe fire, pentru alții- altminteri
Mai probabil e că dânsa se comportă univoc
Și că merge ca o rază și că n`are fir deloc.

Bucurii postume
Știam precis
că numai după moarte
mă voi bucura
De aprecierile semenilor mei
De aceea am fost
pe drept cuvânt
foarte speriat
Când am aflat
că am început a fi
de pe-acum
lăudat

Vestire (sau prevestire)
De care rău m-am întristat
Frați contemporani
ai anului 2000
Trăiți-vă viața liniștiți:
v-am eliberat de tirania vremii.

Nu vă mai temeți
nu mai zgârie
și nu mai mușcă
Nu numai c-am supus-o
Dar am și îmblânzit-o
Stă singură
îngenunchiată
în fața noastră.